mercredi 7 février 2018

Poem



Recviem

Am inchis atatea usi
Intre mine si poem…
Anii repede sunt dusi.

Ca un visator boem
Ma intorc la tine-n gand
Si-aud vechiul recviem.

Te vad inca, surazand
Scuturandu-te de mine
Si plecand.

Vreau sa cred ca-ti este bine.
Inca-s insetat, flamand
De o veste. Si de tine.

Anii parca intorcand
Ma dezleg de vechi blestem
Fluture zburand.

Recviemul post-mortem
Plange pentru anii dusi
Intre mine si poem.

Am inchis atatea usi.

mercredi 5 octobre 2016

De ziua educatiei, care se afla in agonie, ii doresc sanatate!



Educatie. Dupa dex, un fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. Deci educatia se face oricand, oriunde, de catre oricine, suntem toti educatori prin cuvant, prin exemplu, prin atitudine. Si poate aceasta este partea cea mai importanta a educatiei, cea facuta in cadru neorganizat. Acordati-i atentie, pentru ca aceasta formeaza soclul pe care se va construi tot restul vietii noastre. Degeaba se invata la scoala ca cititul e important, daca acasa nu exista nici o carte si nimeni nu citeste. Am fost surprinsa sa vad case cu pretentii in care nu se gasesc carti. Deloc. Oare cum se traieste in astfel de case? Stiti, exista atat de multi autori care au trait sau imaginat experiente de viata extraordinare, pe care ni le transmit prin intermediul cartilor. Suntem in permanenta conexiune cu ei, cartile lor sunt tiparite si ne asteapta. In plus, ne dau ragazul sa meditam la ceea ce vor sa ne transmita, putem evada oricand din lumea cartii in lumea noastra si invers. De ce n-am profita de generozitatea lor?
Exista si educatia organizata, in scoli si alte institutii de invatamant. Aici, de cele mai multe ori avem impresia ca suntem educati, insa ideile care ne sunt expuse sunt ca niste seminte. Trebuie sa gaseasca teren fertil si conditii bune pentru a rodi, daca nu le acordam atentie ele vor pieri ca semintele aruncate pe piatra. Si cam asta face sistemul educational astazi, arunca seminte pe piatra pentru sute, mii de elevi si studenti care nu au nici un interes pentru educatie. I-am fortat pe acestia inca de mici, din gradinite, sa se supuna unui orar riguros, nespecific copilariei. Le-am furat ce au avut ei mai frumos si pretios in viata, copilaria, pentru a o inlocui cu un soi de sistem inchizitional in care copilul, fara a-si da seama de beneficiile extraordinare ale educatiei, este impins catre ea. El n-are multe posibilitati, cand esti impins de la spate si fortat, nu ajungi sa iubesti, ci esti tentat sa fugi, sa detesti, sa urasti ceea ce ti se impune. Si vad generatii intregi de copii fara copilarie care invata mecanic, care sunt niste roboti repetand miscari, vorbe si idei ce nu le apartin, pe care nu si le-au insusit, pe care doar le-au memorat pentru a le reda, la nevoie. Ganditi-va numai la ceea ce este evaluat in scoli, are elevul loc sa-si expuna propriile idei despre un subiect, sau el trebuie sa redea fidel ceea ce i s-a inoculat? Avem timp sa ascultam un elev, sau galopam intr-un ritm infernal prin multimea de informatii ce trebuie sa o prezentam, fara a avea timp si inclinare spre a intelege nevoia acestuia de cunostinte, fara a considera intrebarile ce il framanta, fara a-i da dreptul la o adevarata opinie? Ce le spun copiilor mei pentru a ajunge sa performeze la scoala: nu raspundeti la intrebare dupa propria opinie, nu asta vrea scoala sa auda de la voi, ci raspundeti dupa cum considerati voi ca se asteapta sa raspundeti, faceti copy-paste al ideilor ce v-au fost deja date. Are timp scoala sau educatorul sa asculte opiniile unui elev? Nu, ea trebuie sa asigure acoperirea materiei, sa se asigure ca ideile au fost insusite exact asa cum sunt inscrise in nenumaratele manuale. Insa pentru a ajunge a-ti insusi o idee, trebuie sa o dezbati, trebuie sa te lupti contra ei, trebuie sa ridici ziduri intre tine si ea, pentru ca, in final, sa castige daca merita. Abia atunci o adopti, ca pe un copil orfan ce ti-a intrat in cetate.
Le dam sansa elevilor nostri sa inteleaga ce li se preda? In nici un caz, le ritmul la care informatia trebuie asimilata. Si apoi ne ingrozim ca o generatie intreaga n-are nici o motivatie pentru nimic, ca sta lipita de ecranul calculatorului sau al telefonului mobil, fara a reactiona la ceea ce se intampla in jur. Pai fara copilarie, fara timp liber, fara a i se acorda sansa de a gandi, de a-si spune opinia, de a gresi, cum sa ajunga interesati de ceva?
Le dam sansa educatorilor sa faca educatie? Sa transmita, deci, experiente de viata si cultura? Aunci cand trebuie sa acopere atat de multe subiecte in atat de putin timp? E ca si cum mi-ati acorda timp sa va vorbesc depre pasiunile mele, insa numai 5 minute. Ce-as putea face in cele 5 minute? V-as putea deschide usa spre informatie si v-as putea face sa va puneti intrebari, poate unii dintre voi chiar m-ati cauta sa continuam discutia dupa. Insa daca dupa mine ar mai fi altcineva in alte 5 minute cu alta idee, si tot asa timp de 6 ore pe zi? M-ar mai cauta cineva? Ar mai putea fi cineva interesat? Si, in plus, ar exista teste si evaluari energofage in mod continuu?
Ceva e putred in Danemarca. Si nu numai. Ar trebui daramat tot sistemul educational, spre a cladi un sistem sanatos si viguros. Copilul trebuie lasat sa-si traiasca copilaria, cu desene si jocuri, nu cu teme, orare stricte si reguli absurde. Apoi, ajuns la varsta scolara, sa se predea esentialul, insa prin incitare la descoperire, prin experimentare si prin joc. Abia atunci am putea culege roadele, abia atunci am putea gasi elevi motivati si educatori impliniti.

mardi 2 juin 2015

Scoala altfel

Ma gandeam, rasfoind fara noima paginile facebook de pe ultimele 24 de ore, ca impactul cel mai puternic asupra mea e reprezentat de paginile legate de animale. Orice, o fotografie, un filmulet, un articol stiintific sau unul istoric, daca are ca subiect animalele, devine brusc foarte interesant. Mai mult, cand ajung intr-un oras, pe lista muzeelor ce trebuie vizitate, primele sunt cele ce au legatura cu animalele. Ma fascineaza.
Prezenta animalelor in casa si in viata mea este sursa de bucurie si de dragoste neconditionata, de exemplu de daruire si de abnegatie. Da, intr-adevar, lasa par, fac prostii si imi pierd o gramada de timp adunand dupa ele, dar asta e doar partea vazuta a icebergului. In relatia cu animalele, ele intodeauna dau mai mult decat primesc, si intr-un mod altruist (exceptand Nanuk, care e topit dupa biscuiti)...
Pana si in avion, documentarele despre animale ma calmeaza intr-un mod miraculos, facandu-ma sa uit de spaime si temeri, de pitici pe creier gen claustrofobie sau Mayday. (Ma gandeam, ce-ar fi sa difuzeze Mayday in transatlantice?)
Si, daca ma intorc in copilarie, imi aduc aminte cu placere de cercurile de la Casa pionierilor, unde le alegeam tot pe cele cu iz zoo. Si d-na Nicolae este prima care imi apare in amintire, cu entuziasmul nesecat si  dragostea de natura si drumetie, dragoste pe care ne-a insuflat-o si noua prin calatorii mai lungi sau mai scurte, pe malurile Dunarii sau in Retezat. Multumesc, multumesc, multumesc! De la dansa am invatat despre animalele disparute, sau de cele pe cale de disparitie. In drumetiile acestea am prins primul sarpe si prima soparla, insecte si broaste testoase. Acolo am privit la miscroscop celule vegetale sau stropii de nea, proaspat colectati. Imi aduc si acum aminte de usa capitonata in maro-roscat, de clasa primitoare si de Ivana, care ne spunea mereu o vorba buna.
Influentata de acest prim cerc la care am participat, protectia mediului, mi-am ales si specializarea la universitate, fizica si protectia mediului. Mai tarziu, obiectul cercetarilor mele in contabilitate este tocmai comunicarea de dezvoltare durabila sau de sustenabilitate.
Asa ca da, la prima vedere, sistemul educational romanesc era general si nu putea surprinde sau evidentia pasiunile micilor invatacei, insa aveam cercurile care ne completau informatia ce venea de la scoala, spre a ne potoli setea de cunoastere sau spre a o stimula. Iar aici invatam fara note, din pasiune si cu aplicatie practica. Un fel de scoala altfel.

lundi 9 février 2015

Cartarescu

Il citesc pe Cartarescu. Pana aici nimic deosebit. Insa cum il citesc, asta da diferenta. Il citesc cu picatura, ca si cum ar fi un amic scump la vorba, pe care-l intalnesc la bere in fiecare seara, si care imi destainuie din cerul luminos al viselor sale, putin cate putin. Si, seara de seara, sunt mai curioasa sa aflu mai mult din zbaterea sufletului sau, din incercarea (sau iluzia) sa de zbor.
Nu stiu voi cum il cititi pe Cartarescu. Nu stiu cum il primiti. Eu, ca o cafea fierbinte. Aromata, gustoasa, forte, insa extrem de fierbinte, pe care-ai vrea sa o bei dintr-o sorbire, insa care iti distruge papilele daca te avanti la mai mult decat un strop. Da, nu iau decat un strop in fiecare seara, pentru a-mi acorda privilegiul de a talmaci si rastalmaci gandurile sale, de a ma acoperi pe mine insami cu paturi din aripi multicolore de fluturi, de a toarce un fir matasos de poveste si de a-mi tese vesminte care ma vor incalzi seri de-a randul, nopti de-a randul, in intunerici.
Sunt carti ce le citesc pe nerasuflate, in jumatate de zi, iar apoi raman nedumerita. Cum de ma infioara un timp atat de scurt, cum de zboara ca un fum, cum de, desi interesante, nu ma aprind, pentru a arde, precum o lumanare, mult dupa cititul lor?
Sunt alte carti pe care le citesc greu. In aceasta categorie trebuie sa subcategorisesc, nu toate cartile sunt la fel. Biblia singura ar ocupa o subcategorie, cu frazele sale neintelese, pline de-ntelesuri, cu insiruirile de nume si de urmasi, urmasi ai urmasilor, ai urmasilor etc. Cu pildele pe care le cunosc din filmele ce ruleaza in bucla de Paste, cu harti interesante si cu mesaje greu de descifrat. Deci da, biblia am citit-o greu, pentru ca imi scapa deseori mesajul, intelesul era ascuns sau mintea mea prea cruda. O alta subcategorie o reprezinta cartile teroare, gen Dostoievski, care omoara si cititorul odata cu personajele sale, sau carti despre razboaie interminabile, in care scopul initial al luptei se pierde pe parcurs, gen Garcia Marquez.
Dar subcategoria pe care o ador este aceasta a cartilor tipat, care ies cu putere din pieptul autorului, si care iti sparg timpanul, iti inunda toate simturile si iti taie rasuflarea. Insa a caror talc il cauti inca mult timp dupa ce le-ai citit, ca si versurile unei melodii dragi de demult, care iti scapa.
Ce bun a fost Dumnezeu cand a creat scriitorul, acest om chinuit de ganduri si de plasmuiri, care daruieste cu generozitate din trairea lui si cititorului!

dimanche 14 septembre 2014

Carti



Legatura dintre mine si carte e una tainica, mistica as putea spune. Cartea e prietena mea dintotdeauna, niciodata nu s-a departat de mine cu nici un centimetru, a fost acolo martora trairilor mele si culegatoarea lacrimilor, la bucurie sau la necaz.

Am fost provocata sa fac un clasament al cartilor ce le-am citit, iar asta nu-mi da pace de ceva timp. Am si visat ca ma luptam cu mine insami, spre a ajunge a clasa o parte din mine, ceva ce mi-e asa de drag, si nici macar in vis n-am fost capabila sa reusesc asa ceva.

Spune-ti-mi, dragilor mei, voi aveti un clasament al prietenilor? Eu una n-am. Am ori prieteni, ori nu.

Deci, poate, cel mult, as putea sa va vorbesc de dragostea ce o port unor carti care schimba viata mea, zi de zi, de cate ori le recitesc. Si printre acestea sunt multe.

Si as incepe cu o carte draga mie: «Le Petit Prince» a lui St-Exupéry. O carte ce am citit-o initial in copilarie in romana, fara sa ma impresioneze. Apoi am primit-o in dar de la o delegatie franceza ce vizita scoala mea. Si am recitit-o, in franceza. Si am intrat in lumea fantastica a micului print, din care nu mai pot iesi nicicand. Si nici n-as vrea. Pentru ca cine altul mi-ar mai vorbi asa de frumos de prietenie, de fidelitate si de loialitate. Si cine ar desena asa de prost ca si mine, fara a fi deloc stresat de lipsa de gratie a creionului in mana sa, ci doar profund atasat imaginatiei sale? Si, mai ales cand viata mi-a facut cadou o frumusete de caine care e ca un «mouton», de ce as uita de micul print? El ma viziteaza din cand in cand, sa mai vorbim de florile si de culorile din viata noastra.

Va previn, vorbesc de cartile pe care le iubesc asa cum imi revin din memorie, fara clasament sau pretentii.

Deci: «Surely You're Joking, Mr. Feynman!» e cartea care mi l-a prezentat pe Richard Feynman, si mi l-a facut prieten ceva ani dupa moartea sa, prin apartenenta la aceleasi idei si conceptii. Si care m-a determinat sa cant la toba cu o placere nebuna, fara sa ma mai gandesc la vecini sau la oricine altcineva din univers. Placere pura... Daca nu credeti, incercati. Eu am descoperit chiar o metoda proprie: cant la toba cu o lingura de lemn, sunetul e mai pur si mai clar, si mainile nu imi mai obosesc. Cititi-l pe Feynman daca nu ati avut inca ocazia, sper sa se faca la fel de iubit de voi cat si de mine.

O carte draguta, pe care am descoperit-o recent, este: «La Danse des ombres» de Alice Munro. Scrisa frumos, de calitate, o culegere de nuvele care va va captiva. Am mers de mana cu micuta Alice si tatal ei in masina familiei, am trait impreuna cu ea experientele mai frumoase sau mai putin frumoase ale vietii sale. Si m-a captivat. Un Nobel al literaturii se ia pe merit, iar cei care sunt adevaratii castigatori suntem noi, cititorii autorului premiat.

Pe partea mai stiintifica, fara insa a fi tehnica, mi-a placut «My Stoke of Insight» de Dr. Jill Bolte Taylor. O carte care ne invata multe, lupta cu noi insine si multiplele posibilitati de a deveni castigatori prin perseverenta, dar care prezinta foarte multe informatii cu privire la accidentul vascular, diagnostic si prevenire. O experienta ce va va captiva.

M-am chinuit ceva timp sa citesc «One Hundred Years of Solitude», de Gabriel Garcia Marquez. Si, cu memoria mea foarte proasta, ma incurcam intre membrii familiei Buendia, capabila sa-l identific numai pe Melquiade si camera sa obscura, in tot Macondo-ul. Insa cartea e o revelatie: sfarsitul a venit sa clarifice tot chinul paginilor citite, toata nelinistea adunata prin lectura, ca o descifrare a scrisului din papirusurile tiganului. Frumos.

Si de ce nu, «l'Alchimiste» al lui Coelho? Recitit acum cateva zile, cu aceasi placere si exaltare ca dintotdeauna. O rampa de lansare in lumea viselor, a curajului, a afirmarii, a urmarii destinului, a intelepciunii si a intelegerii misterelor lumii in care vagabondam. Un desert cu un cer plin de stele, strabatut impreuna cu autorul, stele ce ne vorbesc, fiecaruia dintre noi, de destinul sau si de calea spre implinire. Uneori e usoara, lina si placuta. Alteori e sinuoasa, traverseaza canale sau oceane, continente, pentru a ajunge acolo unde ne e menit.

Lectura frumoasa, eu ma intorc la cartile mele.

mardi 25 février 2014

Practica agricola



Ascultam azi «Mica tiganiada» a celor de la Phoenix si m-a purtat gandul pe taramul copilariei.

Pe vremea cand eram la scoala primara, mergeam in fiecare toamna la nelipsita practica agricola. Pe atunci nu o apreciam deloc dar acum, parca tot ceea ce a fost greu s-a sters din amintire si a ramas doar parfumul si frumusetea.

Intr-o zi de toamna deci, ne pregateam in curtea scolii spre a merge la practica. Era destul de frig, aburi grosi ne ieseau din gura, semn ca manecile pulovarului, care erau trase astfel incat sa acopere palmele pana la varfurile degetelor, trebuiau inca tinute asa. Nu stiam spre ce recolte vom merge, ce mare chiul vom trage, ca nu prea ne tragea inima spre harnicie.

Autobuzele au sosit, am imbarcat, si priveam pe geam, spre a vedea care ar fi tinta calatoriei, incercand sa ghicim obiectul muncii acestei zile. Am mers pana spre Ghindaresti, un sat nu departe de oraselul nostru. Aici nu ne puteau astepta decat culesul legumelor sau recuperatul de cartofi sau porumb. Pentru legume fiind insa tarziu, am ajuns deci la recuperat cartofi. Ma tot intreb de ce ne duceau la recuperat cartofi, pentru ca noi nu aveam nici o eficienta. Practica curenta era sa ingropam cu piciorul tot ce se vedea sub pamant, destul de adanc, astfel incat la o noua cercetare, nimic sa nu se mai zareasca. Ne departam repede de celelalte clase din scoala, iar rezultatul muncii noastre era nul. Insa terminam primii randurile repartizate, apoi ajungeam la binemeritata pauza.

Nu am facut rabat nici in aceasta zi, am dat fuga spre capatul randului, care era dincolo de un deal, iar dupa ce am trecut dealul, dusi am fost. Am disparut cu totii intr-un lan de porumb din apropiere, spre a nu mai putea fi gasiti si repusi la «treaba». In lanul cu porumb am facut carare, si ne-am afundat destul de adanc. Ne atragea un firicel de fum ce venea de nu-stiu-unde, si ceva vorbe nedeslusite din departare. Am tot inaintat, pana cand am iesit din lanul de porumb, la o satra de tigani instalata pentru o zi-doua acolo.

Tiganii au fost la fel de surprinsi ca si noi de aparitia noastra. Insa au fost foarte deschisi si bucurosi de oaspeti. Ne-au facut turul «ghidat» al taberei lor, ne-au aratat confortul carutelor cu coviltir, ne-au prezentat cainii lor si s-au mandrit cu femeile lor cele mai frumoase. Am cercetat cu incantare oalele cu mancare puse pe foc, mamaliga si puiul la ceaun, pui pe care il adunasera de prin niste gradini din satul apropiat. Nici macar nu se sfiau sa o recunoasca, doar trebuie sa manance si ei, nu? Apoi ne-au chemat in jurul focului, la un cantec si un dans. Si-am petrecut vreme buna in jurul focului, parca prinsi in mrejele tiganilor, uitand de frig, de munca, de timp, de ziua de azi si de viata noastra. Parca pluteam intr-o alta lume, plina de sunete necunoscute, pe un drum celest. Lasasem totul in urma, eram numai suflet, fara materie.

Asta pana cand diriginta noastra, dupa ore de cautare, ne-a gasit, in sfarsit. Trecuse mult de cand lasasem in urma campul cel cu cartofi de recuperat, colegii nostri de scoala, profesori, autobuze, si lumea in care obisnuiam sa traim. Si reintoarcerea la aceasta lume a fost ca un dus rece, brutala si suprinzatoare.

In drum spre casa, inca eram cu gandul la cantecele cele fara inteles, in limba tiganeasca, si la traiul cel dulce si fara griji al nomazilor.

Si astazi, ca si atunci, parca jinduiesc dupa acea traire. E drept, tiganii sunt vrajitori, iar lumea lor e una de basm.


lundi 2 septembre 2013

Din nou la scoala

Cand primele frunze incep sa rugineasca, e timpul sa ne intoarcem la scoala. Si stiu ca perioada asta inaintea inceperii scolii era una grea pentru mine inca de cand eram copil, pentru ca eram mereu nerabdatoare. Nerabdatoare sa invat altceva, sa regasesc prietenii, profesorii si cheful nebun de sotii. Pentru ca numai un elev cuminte nu eram. Insa imi placea enorm sa invat. Setea asta de a invata nu a murit niciodata, iau cursuri iar si iar, citesc, recitesc, iar cand un tamplar repara ceva la mine in casa sau cand electricianul isi face treaba lui, hop si eu pe langa, incercand sa invat din orice situatie.
Cred ca nu e placere mai mare pe care o poti impartasi cu semenii tai decat invatatura. Ce poate fi mai inaltator decat intelegerea ecuatiilor si a exemplelor cele mai dificile ale profesorului preferat din facultate, mai inaltator decat citirea randurilor unei carti si patrunderea gandurilor autorului, de parca sta langa tine, la o cafea si la o vorba, mai inaltator decat privirea studentului, mandru ca a inteles exemplul cel mai dificil pe care l-ai prezentat?
Gandesc ca invatatura o impartasim cu orice fiinta, incluzand animalele si plantele. Comunicam prin multiple forme cu tot ce e viu in jur. Plantele imi vorbesc, e foarte usor de vazut cand o planta e fericita si cand nu, animalele ne dau lectii de loialitate mai perfecta decat cea intalnita in lumea umana.
Exista insa lectii de suflet, sau lectii de logica. La scoala primeaza lectiile de logica, toata constructia ideilor e legata pe neuroni. Insa lectiile ce le primim de la natura, de la energia ce ne inconjoara, sunt lectii de suflet, care ne inalta si ne invata sa echilibram tot ceea ce avem in vietile noastre.
Se apropie deci prima saptamana de scoala. Aceeasi nerabdare, acelasi freamat. Si aceeasi bucurie in suflet cand pot comunica studentilor mei cu pasiune. In timpul cursului parca zbor, intrebarile imi dau aripi, incoltesc idei noi, piste nedescoperite inca. Si scoala e mai mult decat o simpla sala de curs sau un birou, e un loc magic, unde se dezbat idei, unde rasar teorii, unde se testeaza posibile dependente sau reactii. Unde se comunica.
Sa aveti un an scolar bun! Va astept sa va ascult ideile, sa le dezbatem, sa evoluam impreuna in intelegerea noastra.
C.